Notă: Momentan nu știu nici eu exact unde aș vrea să ajung cu povestea, dar aș vrea mult să-mi iasă puțină dramă din toată treaba asta, pentru că e genul la care mă pricep cât de cât, pe lângă romance.
Astea fiind scrise, sper să vă placă prologul pe care l-am scris în urmă cu ceva timp și mai sper ca sfaturile voastre să-mi dea ambiția de a scrie în continuare, chef și mult spor. ^^
Accept păreri atât critice, cât și constructive.
Enjoy~

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Prolog



    Ar fi trebuit să aibă curaj cu mai mult timp în urmă. Ar fi trebuit să vorbească despre sentimentele ei încă de la bun început. Dar a reușit să facă asta doar după o lună, stând cu teamă în suflet. Teama ca el să nu fi găsit deja altă persoană alături de care să-și împartă bucuriile și suferințele. Și totuși, acum și-a găsit curajul. Acum a venit momentul să facă pasul și să decidă dacă își va păstra sau nu acele sentimente puternice în inimă.

    Ea era o simplă casieră, iar el... El era un simplu client despre care nu știa aproape nimic. Habar n-avea cum îl cheamă, unde lucrează sau ce fel de muzică ascultă. Dar îi era simpatic și dorea de ceva vreme să-l cunoască mai bine, mult mai bine. Tot ce știa cu adevărat erau țigările pe care le fumează, faptul că saluta primul ori de câte ori li se întâlneau privirile și felul în care îi tremurau mâinile când ajungea la casă, fiind atât de aproape de ea. Iar ea era pur și simplu înnebunită după aceste gesturi mici care o făceau să se gândească mereu la faptul că e posibil ca și el să o placă la fel de mult cum o făcea ea, poate chiar mai mult.

    Îl visase de câteva ori și trăia cu impresia că s-ar putea să-l cheme „Daniel”, asta doar pentru că avusese un vis în urmă cu trei luni care putea foarte bine să-i prevestească numele jumătății sale. Deși nu prea obișnuia să creadă în astfel de lucruri, pe care le numea (clasic) „porcării”, era pe jumătate convinsă că persoana ce o visase atunci este persoana pe care a așteptat-o în acei 20 de ani ai ei. Partea mai puțin bună e că îi uitase complet chipul băiatului din visul acelei seri, fața lui fiindu-i cuprinsă doar de ceață.

    A tras aer în piept după ce tânărul și-a făcut apariția în magazin. Încă nu intrase în tură și era pe sală, având o jumătate de oră la dispoziție. S-a apropiat cu pași mărunți de el, luându-l mai mult decât s-ar fi așteptat prin surprindere. Nu avea obiceiul să meargă la fel ca o pisică, ci cu pași greoi, dar emoțiile pe care le avea în acea clipă îi dădeau impresia că plutea. Sau nu, nu asta simțea cu adevărat. Era ceva cu mult mai profund. Simțea că prezența lui reușește să-i dea aripi. Aripile pe care crezuse că și le pierduse de mult.
— Bună, te pot ajuta cu ceva? a întrebat aproape în șoaptă, încercând să nu se împiedice pe loc drept sau să nu se bage din neatenție într-un raft și să-l dărâme.
— Poftim? A... Nu, nu chiar. De fapt...
Amândoi tăcuseră preț de câteva secunde. Tot ce făceau era să se privească când și când pe furiș, fâstâcindu-se ușor, la fel de roșii precum macul proaspăt înflorit.

    El era cu adevărat genul de bărbat pe care îl poți numi arătos. Avea ochii de un căprui-verzui, purta ochelari pătrățoși ce îi veneau foarte bine, ca o mănușă; era înalt și puțin slab, ținându-și părul de un blond închis ridicat. Tenul și sprâncenele îi erau de o perfecție nemaiîntâlnită, de parcă ar fi fost o păpușă sau un model super cunoscut.
Ea, în schimb, era o fată destul de simplă. Puțin grăsuță și puțin înaltă, cu tenul picurat pe ici-colo de zgârieturi și acnee, cu sprâncene modeste, buze destul de mici și ochi de un căprui care părea în orice clipă că e gata să înnegrească, iar părul de un șaten asemănător cu ghinda pe care o ronțăie veverița într-o după-amiază însorită de primăvară, lung până la umeri. Avea inima zdrobită în bucățele, dar încă îi mai rămăsese un pic de speranță.

Simțea că o iubește din ce în ce mai mult pe zi ce trece, cu toate că nu o cunoștea mai deloc, tot ce știa despre ea era cum o cheamă. „Adriana”, auzise acest nume des prin magazin, majoritatea colegilor strigând-o sau pomenind-o când nu era prin preajmă.
Adriana... Nu știa exact de ce se îndrăgostise de ea și de numele ei. Poate faptul că părea mereu fericită îl făcuse să simtă acea scânteie pentru ea. Poate că ea era persoana care va reuși să-i rămână alături la bine și la greu. Și s-ar fi bucurat toată viața dacă ar fi reușit să o facă pentru o eternitate doar a lui. Ar fi dat totul să o poată atinge și săruta ori de câte ori simțea nevoia. Ar fi făcut orice să o poată ocroti. Dar, mai ales, și-ar fi dat propria viață ca să o vadă fericită, deși sună prostesc. Pentru el era un adevăr pe care nu reușea să-l înțeleagă.

— Atunci... Știi... Voiam de mult timp să te întreb, ținând cont că ne salutăm ori de câte ori ne întâlnim. Dacă nu te deranjează, ai putea... Ai putea să-mi spui care e numele tău?
— Daniel. Mă numesc Daniel. Dar tu?
    În acea clipă, Adriana a simțit cu adevărat că începe să zboare. Vorbele pe care le auzise parcă fuseseră cu ecou. Un ecou extrem de puternic și plăcut, care va reuși să-i rămână în inimă o eternitate.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Deci, singura fraza care imi vine sa o tip in momentul asta este: Owww! Sunt asa de draguti si inocenti! Cel putin la prima impresie.
Imi place foarye mult stilul tau de a descrie, pai, totul! Povestea suna foarte interesanta mai ales ca ai lasat si mici indicii ca trecuturile celor doo nu sumt choar asa de simple pe cat ar putea parea, cel putin eu asa cred, iar asta ma face sa fiu si mai curioasa sa citesc continuarea.
Sincer, choar nu stiu cum de nimeni ni to-a mai lasat un reply pana acum, dar, eu una, abia astept continuarea ^^
Spor la scris! ^^