Castelul Hoffburg. Îl puteți găsii în sudul Austriei. Grădinile sale de trandafiri și narcise ii aduc anula peste 100.000 de vizitatori din toata lumea. Totuși, nu doar grădinile sunt renumite. Întregul castel este unic și păstrează aerul secolelor 16-17.  Sa începem cu intrarea. Scările de marmura întâmpina miile de vizitatori. Marmura este încă cea originala. Ușa din lemn masiv, decorata manual cu stema familiei și cu clanțe din ce-l mai bun bronz găsit pe atunci, protejează de hoți minunile din castel. Holul de la intrare este foarte mare, încăpând în el cam 10.00 de persoane odată. De-o parte și de alta a ușilor sunt busturi cu toți stăpânii casei, iar în spatele lor, un mic tablou cu familia fiecăruia. În strângă ușilor este un mic birou, acum este casa de bilete, care a aparținut ultimului conte de Hoffburg, contele Johann Hoffburg. Pentru a ajunge în camere de la etaj trebuie sa urcați scări de marmura alba, peste care se întinde un covor roșu. În dreapta scărilor este camera de muzică, o camera plina cu instrumente muzicale, care membrii familiei Hoffburg obișnuiau sa cânte când aveau timp liber. Vis-a-vis de camera de muzică este sala de dans, și aceasta destul de mare, făcută special pentru domnișoare. În strângă scărilor sunt 4 dormitoare. Fiecare dormitor aparține unui copil. Se obișnuia că în familiile nobile sa aibă 4 copii.  În fiecare dormitor este un pat simplu, cu o mică noptiera lângă pat. Peste tot prin camera sunt jucării, în unele de băieți, în altele de fete. Imediat după ultimul dormitor se mai fac niște scări de lemn, care urcă la al doilea etaj al clădirii. La acest etaj întâlnim dormitoarele părinților și al doici. Dacă dormitorul părinților are un pat dublu cu baldachin, un dulap impunător și doua noptiere cu veioze de citit pe ele, cel al doi este simplu, cu un pat simplu, o noptiera cu sertare lângă el și o măsurau oglinda lângă geam. În familiile nobile austriece, doică era că un membru al familiei, ea fiind responsabila de copii cât sunt părinții plecați. Revenind la parter, în spatele scărilor de marmura sunt camere servitorilor. Acestea, în număr destul de mare, nu au geamuri, doar un pătuț și o noptiera cu certare. De cele mai multe ori, servitorii erau țărani săraci, care veneau la castel că sa nu fie omorați de gărzi. La castel li se oferea un pat și o masa caldă, în schimbul muncii depuse. În dreapta holului cu camerele slugilor este ușa care da spre bucătărie. Aici maeștrii bucătari se întreceau în cele mai diverse și gustoase alimente. Livingul castelului este în partea opusa scărilor, în stânga ușii de la intrare, cum întri în castel. Canapeaua pe care stătea domnii, precum și fotoliile doamnelor și scăunele copiilor stau și acum, așteptând sa se mai așeze cineva pe ele. E trist cum totul parcă a fost dat uitării, și doar vizitatorii mai admira sutele de tablouri care împânzesc holurile largi cu candelabre de cristal, fără că cineva chiar sa știe despre acele persoane. De-a lungul anilor s-au pierdut informații despre membrii familiei Hoffburg, dar au rămas câteva fărâme, care nu oferă suficiente informații despre strămoși.
Pentru unii poate părea exagerat că cineva încă sa locuiască întra-un castel-muzeu, dar eu o fac. Numele meu este Anne Hoffburg și încă locuiesc în reședința familiei mele, chiar dacă nimeni nu-și da seama. Sunt o vampirică care are și puteri de vrăjitoare. Dacă știți putina istorie stat că Hoffburg au murit în secolul 17. Eu am scăpat, ascunzându-mă în turnul castelului. De atunci încă păzesc casa mea de hoți și oameni care vor s-o distrugă. Poate, dacă ați fost în vizita, m-ați văzut prin castel. Sunt bruneta și am parul foarte lung, cam pana la glezne. Ochii îmi sunt negrii, dar au și o tenta de roșu în ei. Port foarte des rochii, de orice culoare, desigur, asortate la momentul din zi și la starea mea de spirit. De fel sunt extrem de glumeața și plina de viată, deși rareori se poate citi asta pe chipul meu, nu că ar putea cineva sa își dea seama ce simte un vampir, dar ziceam și eu ipotetic. De cele mai multe ori pedepsesc turiștii care îmi murdăresc casa băgând frică în ei. Urăsc sa-mi strice cineva ce e al meu. Locuind singura sute de ani, am ajuns sa fiu puțin cam rece fata de sentimentele umane. Nu am mai simțit dragostea de când eram om. Oh, da, am fost transformata în vampir că sa nu mor și puterile de vrăjitoare... eh... poți obține multe din sânge, nu doar hrana. Pe când eram om simțeam foarte multe lucruri, acum abia dacă îmi mai pasa de iubire sau orice alt sentiment. Doar fericirea mi-a rămas, nu degeaba rad de leșin cu cea mai buna prietena a mea, Sylvia. Ea locuiește cu mine că sa-mi tina de urat. Nu știu ce m-as face fără ea. Mereu sperii oamenii neobrăzați cu ea, și-mi place s-o am drept companie.
Dacă mă întreabă cineva de povestea mea.. ei bine, fiind mezina nu prea știu ce sa povestesc de familie sau de predecesorii mei. Știu doar că primul conte de Hoffburg a avut 3 fiice și un fiu. Dar.. mai bine va spun povestea mea. Eu m-am născut în 1865, pe 8 septembrie. Eram a patra fata a tatălui meu, contele Johann Hoffburg. Știu că tata își dorea și un băiat, dar nu a fost sa fie. Cu toate că nu eram copilul dorit de el, m-a crescut și m-a iubit că pe celelalte trei surori ale mele: Elisabeta, Maria și Judit. Mama noastră, Patricia, a murit când eu aveam doar 5 anișori și am rămas în grija tatei și a doicii. Tata a refuzat sa se mărite iarăși, pentru că știa că nici-o femeie nu o poate înlocui pe mama. La doua zile după a 10 mea aniversare s-a întâmplat nenorocirea: castelul nostru a fost atacat de trupele regelui și tata a fost acuzat de trădare. Trebuia sa mor și eu, dar pe mine m-a dus repede doică în turn, unde nu putea întra nimeni, și așa am fost salvată. Auzeam cum afară surorile mele plângeau și implorau îndurare, dar nu le-au iertat, le-au omorât și pe ele. Doar eu am scăpat.  Când totul se liniștește cobor din turn și mai găsesc câteva slujitoare care scăpaseră de gărzi. Rămân alături de ele și mă îngrijesc pana fac 18 ani. Imediat după aniversarea mea, apare un soldat din garda regală. Credeam că nu voi fi recunoscută, din moment ce-au trecut 8 ani de când mi-au omorât familia, dar m-a recunoscut și m-a înjunghiat aproape de inimă. Spre norocul meu, un vampir mă ajută, dar devin și eu ca el. Ca să nu rămân singura îmi lasă câteva din slugile lui, sa mă ajute prin castel. Asta s-a întâmplat în 1881. De atunci sunt în castel și-l apăr de oamenii rai. De-a lungul anilor am acumulat ceva experiență la supt sânge, mai ales când am omorât o vrăjitoare în 1903. Când am mâncat coțohârla, i-am luat și puterile, devenind și eu vrăjitoare. La început m-am speriat, apoi am realizat că e mai bine așa, așa pot apară mai bine castelul. Când a izbucnit Primul Război Mondial, castelul a devenit refugiu pentru soldații râniți. Nu interveneam sa-i gonesc. Ei nu aveau nici-o vină că luptau. Cel puțin nu-mi furau din casa. Apoi am avut câțiva ani de liniște, pana au apărut naziștii. Pe ei nu i-am lăsat în casa mea. Erau puși pe furat și nu voiam să rămân fără ceva prețios din casă. În plus, conducătorul nazist îmi amintea de regele care mi-a omorât familia. Nu puteam să-l primesc în casa mea. Se poate spune că am scăpat cu mult noroc de războaie. Nu mi-a dispărut nimic din casa, nu a fost distrusă casa, sau grădina. În prezent, sunt așa-zisa fantomă a uneia din fiicele lui Johann. Îmi place sa sperii turiștii făcând pe fantoma. E amuzant sa-i vezi speriați și căutând sa fuga cât mai repede din castel.
Sa va spun acum despre amică mea, Sylvia. Ea e o vrăjitoare care are în ea un demon de foc. O știu de când am devenit vampir. Ii ador parul ala creț și lung cu care mă joc mereu, doar că s-o vad cum roșește că un rac. Ochii ei verzi pătrund că un smarald prin orice, pe românește, poate vedea prin orice, ceea ce e cam jenant când apare și-mi spune ce lenjerie port, deși nu fusese cu mine în camera când m-am schimbat. Dacă ii dai apa la moara, nu mai scapi de apropourile ei perverse sau de pofta ei nebuna de a speria vizitatorii. De asta o ador. Pentru că știe sa mă facă sa rad și știe că cum sa sperie. Așa, sa revenim. După cum cred că v-ați dat deja seama, Sylvia e cam perversa și pusa pe soții. Are niște obiceiuri cam ciudate, trebuie sa recunosc, dar se pot trece cu vederea. Dintre toate câte as putea enumera, unul singur e chiar hilar. De fiecare data când apar vizitatori noi, băieți, drăguți chiar, ea începe sa-mi bata apropouri și eu nu știu cum s-o fac sa tacă. Nu că m-ar deranja că mă provoacă sa mă uit după băieți, dar mie nu-mi place nici-unul. Ori sunt prea bădărănii și-mi murdăresc casa, ori prea eleganți și-ti vine sa-i toci mărunt-mărunțel. Așa, revenind la prietena mea, nu știu cum sa explic în cuvinte, dar țin extrem de mult la ea și nu as suporta s-o vad vreodată trista sau abătuta. Știu că și ea simte la fel, pentru că ne-am spus asta fata în fata. Se poate spune că legătura dintre noi e foarte mare, și chiar așa și este. Simțim când una e trista și facem orice sa fim amândouă vesele. Știu că e unic așa ceva, dar e totuși foarte special pentru noi doua.
Despre povestea Sylviei mi-as dorii sa știu mai multe. S-a născut în 1864, pe 21 octombrie. Este o vrăjitoare foarte buna, apare de clasa A, cea mai înalta clasa. Mama ei a fost vrăjitoare, iar tatăl un demon de foc. Drept urmare, ea are ambele gene, atâta de vrăjitoare, cât și de demon. Mi se pare super tare sa ai asemenea putere, pe care sa poți s-o și controlezi. Eu nu m-as descurcă. Așa, revenind la Sylvia. Ea a avut o copilărie ușoara, comparativ cu a mea. Părinții ei au protejat-o de orice rău, cât de mic. Neparticipând la războaie, nu are de unde sa știe cum e sa vezi mii de morți care-și dau viată pentru nimic. Noi ne-am întâlnit în 1975, de ziua ei. Venise că o floricică la castel și se pierduse prin grădina. Simțind că nu e om mă duc sa vorbesc cu ea și așa ajungem sa fim cele mai bune prietene. Am ajuns în scurt timp sa fim cele mai bune prietene și ea se muta cu mine în castel. Acum nu mă mai simțeam singura, cum eram pana acuma. Ne-am făcut repede un obicei sa speriam turiștii, mai ales după anii 2000, când numărul lor deja se triplase fata de pana atunci. Ne știm de 39 de ani, dar nu am renunța una la cealaltă niciodată. De 39 de ani împărțim casa și ne distram împreuna și cerem momente jenante pentru săracele fete ghid care vine cu turiștii străini. Spre norocul nostru, am învățat multe limbi de lungul anilor. Înțelegem tot ce spun fetele, de parcă nu e aceeași poveste mereu, doar că în alta limba. Sylvia are mania sa miște tablourile cu portretele membrilor familiei ele, eu doar fac că toate cele, sa para că sunt o fantoma. Suntem sărite de pe fix, știu. Asta  se întâmpla când stai atâția ani împreuna și te ajunge o plictiseala d-aia majora den mai știi ce sa faci sa nu mai fii plictisit. Draga mea amică nu-mi prea povestește despre ea, pentru simplul motiv că nu vrea sa mă plictisească cu povestea ei, așa că mai mereu, eu trec sa mă chinui sa ghicesc câte ceva despre ea, cum ar fi: la 16 ani se îndrăgostise de un muritor, care avea sa-i frângă inima, pentru că l-a văzut făcând amor lângă lac cu o alta fata. De asta mi-am dat seama privind- o cum ii venea sa ia la omor un tip care se dădea la doua surori, presupun. Sau că ei ii e frică sa își deschidă inima în fata unui băiat, tocmai pentru că asta ar însemna sa poată sa vorbească liber și așa mi-e și mie greu uneori s-o fac sa vorbească, mai ales când vine vorba de persoana ei. Atâta am reușit sa-mi dau seama în anii ăștia de când ne simt. Sper sa reușesc sa aflu mai multe despre ea...
Acum, că știți cine sunt și cu ce mă ocup, va aștept la castelul Hoffburg sa-l vizitați. Și sa nu va temeți, nu sug sânge de om.

O zi de sâmbătă mega plictisitoare. Ghidul meu favorit și-a luat concediu și-a lăsat o tipa chioara, nesuferita, care nici sa s-o plătești nu se sperie, ba chiar liniștește vizitatorii spunând că sunt efecte speciale făcute de șefii ei. Eu! Eu sunt un efect special? Lasă că-i dau eu ei efecte speciale! Ah, și erau așa de multe fătuci care ar fi fugit mâncând pământul dacă le-ai fi suflat în ceafa...
- Ghid enervant, fără pic de respect pentru o persoană de viță nobilă! mârâi și mă uit după ochelarista aia care explică super prost ce e cu acele perdele în camera copiilor. Perdelele alea sunt că sa nu ii ardă soarele pe copii când se jucau în casa. Nu că sa nu-i trezească soarele dimineața. tip în urma ei și mai că îmi venea sa-i torn ceva în cap.
- Calm, Anne, te rog. îmi spune cu mult calm prietena mea. E cam proasta tipa, dar îndura câteva zile, pana revine preferata noastră. Cât are concediu? Sunt sigură că nu va lipsii prea mult. E cam dependentă de slujba asta. Alt venit fata nu are.
- O săptămâna! O săptămâna în care nu putem sa speriem turiștii! O săptămâna! O sa moooooor. O bag pe astalaltă la nebuni, mă jur. M-am săturat să-și bată joc d muncă noastră, cu balivernele ei despre efectele speciale oferite de șefii ei pentru a crea un aer mai mistic conacului. Lasă că îi dau eu ei efecte speciale. De nu o sa poată sa le ducă.  
- Ho, nebuno! îmi spune prietena mea râzând cu foc de mine. Dacă te enervezi, se duce totul pe apa Sâmbetei. O s-o prindem noi la înghesuială. Trebuie. Trebuie să se teamă de ceva. Orice. O chestie cât de mică.
- Am încercat orice. Până și cu gâze. Nimic. Nu se sperie de nimic. Mereu are o explicație logică, care îi ține calmi pe turiști. Nu o suport. Mă calcă pe nervi în ultimul hal. Îmi vine să-i scriu o demisie, să plece odată. continui pe un ton din ce în ce mai iritat.
Mă scotea din sărite mai mult prostia ei, decât faptul că nu se sperie. Fiecare ghid avea un carnet în care erau scrie fix replicile lor. De ce nu-l citea? O durea mâna să care după ea carnețelul acela? Mințea mereu. Frații mei nu au murit din cauza ciumei, au fost omorâți, surorile mele nu au fugit de acasă, au fost răpite de gărzile regelui. Eu nu am murit la naștere. Încă trăiesc. Numai minciuni ieșeau pe gura ei. De ce au angajat-o? Să mă enerveze pe mine? Sau să distrugă castelul? Dacă vor să-mi aducă casa la nivel de ruine, ei bine eu nu o să le permit. Nu pot permite nimănui să-mi distrugă casa, casa pe care o am de sute de ani.
- Sylvia, am o idee! spun rânjind diabolic. De data asta am s-o fac pe nesuferita asta să plătească cu slujba ei.
- Spune, te ascult. Știu că mai rău te enervează când spune minciuni.
- Ce zici, să-i oferim sperietura vieții? Nu-mi pasă că o să-și dea demisia. Vreau să scap de ea. Uite cum facem: eu o să fiu așa-zisul efect, făcând pe fantoma ultimei fiice a contelui. Tu, deghizată în mama mea, apari în spatele ei și o atingi. Va realiza că nu suntem efecte speciale. Servitoarele mele vor devenii surorile mele și vor spune adevărata poveste a lor. Toate trei o știu foarte bine. Când turiști vor afla că a mințit, vor cere la casă să o dea afară. Și cred că și banii înapoi, dar mă pot ocupa eu de asta, astfel încât să nu-i ceară.
- Cum o să faci asta? O să fie nervoși și nu te poți înțelege cu oamenii nervoși.
- O să spun că a fost o scenetă pentru a demonstra că acel ghid minte. Știu ce am de făcut ca să-mi salvez casa. Nu o să las o incompetentă să aducă rușine acestui castel. Trebuie să salvez onoarea familiei mele. E o chestie de principiu. Și de onoare.
- Te înțeleg. Știu cum e. Te ajut cu cea mai mare plăcere. spune zâmbind și mă ia în brațe. Știa mereu cum să mă liniștească și cum să mă facă să pun în aplicare cele mai nebunești planuri cu putință.
Imediat ce începe noul tur al mincinoasei, eu și Sylvia ne pregătim, de fapt, ne lăsăm pregătite de servitoare. Arătam ca acum sute de ani. O fătucă blondă, cu ochii verzi smarald, cu pielea rozacee si cu buzele roșiatice. Mi-era dor să arăt așa. Acum sunt brunetă. Am ochii roșii, iar pielea mea e aproape albă. Tot ce mi-a rămas de atunci e culoarea roșiatică a buzelor, acum intensificată de rujul pe care-l folosesc. Zâmbesc în oglindă. Măcar mă puteam vedea în ele.
Rânjesc și mă aranjez. Eram gata de speriat un ghid care spunea doar minciuni. Îmi ciufulesc părul, ca să par o fantomă cât mai reală cu putință. Mă dau cu rimel pe la ochi, apoi îl întind, să pară că am murit în timp ce plângeam. Pun puțin fard de obraz alb pe față, apoi colorez cu vopsea de fata niște urme, ca și cum aș fi fost arsă de vie. Știam să sperii când era cazul. Și acum cazul e scris cu roșu si e chiar boldat. Când termin ies pe hol. Sylvia arăta ca mama mea, aceeași față blândă și caldă, același zâmbet care mă liniștea, același păr lung și blond. Ce era în plus în peisaj? Un cuțit înfipt în abdomen si trei găuri de la glonțuri. Era absolut de groază. Așa cum trebuia.
- Să-i dăm drumul. Cu cât mai repede o speriem, cu atât mai repede o să revină fata mea favorită. spun zâmbind larg, ca un copil mic. Trebuia să intru în pielea unei fetițe de 10 ani, care a fost arsă de gărzile regale. Cât de greu putea fi? Nu e ca și cum nu m-aș cunoaște, dar tot e greu să îmi amintesc de acele clipe.  
Afișez un zâmbet nevinovat si plec pe holurile castelului. Trebuia să mă ocup de nesuferita aceea de fată. Știam unde trebuie să îi apar în față. Chiar în fața camerei unde „am murit”. Era camera veșnic închisă din castel, camera copilului mort la naștere. Mort pe naiba. Sunt cât se poate de vie. Sunt vie de peste 200 de ani. Ce altă dovadă vrea ca să vadă că sunt vie? Picturile arse de soldați? Bijuteriile furate de soldații germani? Ce vrea femeia asta ca să nu mai zică că am murit la naștere? În fine, îi fac eu felul. O să-și dorească să nu se fi pus cu mine niciodată. Aștept în spatele ușii până îi aud vocea pițigăiată și ascuțită a fetei. Imediat ce începe să vorbească de mine apar în spatele ei, înfricoșând câteva femei din față.
- Spui minciuni despre mine, copilă. Nu am murit la naștere. spun cu o voce seacă și îi apar în față. Noroc că aveam viteză foarte mare și nu eram detectată de ochiul nerafinat. Spui minciuni despre mine și familia mea. Eu am murit arsa în casă. Mama mea m-a ascuns în camera din spatele tău ca să mă apere de soldați. Privește în spate. Vei vedea ca am dreptate. continui pe același ton sec. Sylvia apăruse în spatele ei.
- Fiica mea are dreptate. Minți vizitatorii pe față. Anne nu a murit la naștere. Eu nu am fugit cu regele, soțul meu nu s-a sinucis si a dat foc tuturor din casa, inclusiv lui, surorile Annei nu au plecat cu duci si conți. Eu și soțul meu am murit împușcați de către soldații regelui pentru că deveneam o familie prea influentă în regat. Surorile mai mari ale Annei au murit arse în casă, ca și fiica mea cea mică, de altfel. Rănile de pe mine sunt o dovadă suficientă. Arsurile de pe chipul fiicei mele sunt o dovadă mai mult decât suficientă. Oh, se pare că și ceilalți copii sunt treziți din somnul veșnic, mulțumită ție și minciunilor sale.
Toți turiști se întorc spre hol, unde erau deja cele trei servitoare deghizate în surorile mele. Fiecare dintre ele o privesc pe tipa care făcea pe ghidul cu ură și dispreț.
- Ne faci de râs familia. Spui minciuni despre noi, despre familia noastră, despre acest castel. Nu meriți să fi ghid aici. Nu meriți să intri in acest castel. Nu meriți să privești măcar aceasta locuință. Pleacă de aici. Și nu te mai întoarce. spun toate trei odată și dispar la fel de repede cum au apărut.
Rânjesc și o privesc iarăși sec. Deja tremura ca varga. Toți vizitatorii mârâiau și începuseră să vorbească cum că-și vor banii înapoi. Obiectiv atins. Avea să-și ceară demisia și să plece de aici cu coada între picioare. La cât de albă era, mai avea puțin și leșina. Acum nu mai era așa de curajoasă. Mai trebuia doar să îi conving pe turiști să nu își ceară banii înapoi. Avea să fie ușor dacă îi convingeam că nu sunt o fantomă. Și nu eram o fantomă, deci aveau să mă asculte. Dispar în câteva secunde și mă opresc direct la recepție. Discut cu fetele și le conving că sunt o nepoată de-a proprietarului și am venit să o dau afară mai cu stil pe mincinoasă. Toate încep să sară în sus de fericire și mă iau în brațe. Nici una nu o suporta. Deci am făcut un bine tuturor. Când apar turiștii, două doamne mai în vârstă ne anunță că a leșinat ghidul. Adevărul e că o lăsasem cam palidă în hol. Eh, asta e. era un preț micuț pentru a scăpa de ea.
- Vă rog, nu vă supărați. A fost o scenetă pentru a o convinge să-și dea demisia. Am primit foarte multe reclamații din cauza ei. Vă rugăm, nu cereți banii înapoi. Imediat ce va pleca domnișoara, vă voi fi eu ghid și vom reface turul. spun umil și reușesc să-i potolesc. Din păcate, mincinoasa pleacă cu targa direct la spital. Avusese un atac de panică. Câteva zile va sta în spital. Imediat ce pleacă ambulanța refac turul, spunând adevărul istoric. Mai adaug pe ici, pe acolo, câteva detalii neștiute de nimeni, precizând că sunt doar bârfe ale acelor vremuri, care au supraviețuit de-a lungul timpului. Turul făcut de mine a fost cel mai apreciat și vizitatorii au lăsat și sume generoase în cutia milei, pusă de directorul muzeului pentru a restaura mansarda. Adevărul e că eram cam șubredă și periculoasă. Nu mai lăsam de mulți ani servitoarele să urce acolo. Plus, se auzeau mârâituri de acolo în timpul nopții.
După sperietura oferită de mine, nesuferita care mințea și-a dat demisia și am aflat de la casiere că a rămas traumatizată și are mereu atacuri de panică și nu mai poate sta singură. Eh, asta e. E un preț mic. Am preferat să fac asta decât să-mi pătez mâinile cu ea. Nu era bine să atrag atenția. Aveau să apară tot felul de cercetători și până la urmă mă descopereau. Îi promisesem contelui că nu voi atrage atenția. Trebuia să stau ascunsă. Deși era greu, uneori.
Vizibil satisfăcută de ce făcusem mă uit din cameră la cerul înstelat. Ce-aș fi vrut să văd cum e în afara castelului… Dar nu puteam. Nu puteam părăsii casa… Dacă aveam să fiu văzută dădeam de belea. Se știa că nu mai e nimeni în castel pe timpul nopții. Era incredibil de enervant, dar așa trebuia să fac. Tânjeam să alerg printre flori și să mă prostesc printre copaci, în timp ce mă ascundeam de surorile mele. Era frumos, când eram copilă, acum stau numai în casă și mă ascund de oameni. Era plictisitor, mai ales când nu puteam speria pe nimeni. Din sperieturi trăiam. Alea mă mai amuzau și pe mine. Ah, și mai era și singurătatea provocată de lipsa unui iubit. Vedeam mereu cupluri și cădeam în depresii grave. Nici măcar Sylvia nu mă mai trezea uneori. Eram atât de romantică, încât plângeam doar imaginându-mi cum ar arata iubitul meu. Dar, rămâneam numai cu visele…

Tocmai ne reveneam, și eu și Sylvia, după o zi de luni fără vizitatori. Analizam micul meu incident din pod. Îmi trecuse piciorul prin lemnul putrezit al podului. Nu-mi venea să cred că tocmai eu îmi distrug propria casă. Al naibii șobolan afurisit.
- Scheiße! Cum acopăr eu asta? E ditamai gaura! mârâi și privesc prin gaură. Se vedea atât de frumos acoperișul și mai șubred decât podul.
- Calm, te rog. O să fie bine. Directorul o să strângă bani ca să repare gaura. îmi spune cu blândețe Sylvia.
- De unde bani? Investitorul lu’ pește nu ne dă bani nici pentru întreținerea mobilierului… Ne dă prea puțin. O să se dărâme clădirea dacă nu facem ceva repede.
- Ai dreptate, dar nu ai ce face. Nu-l poți pune tu pe omul acela să dea mai mulți bani. Directorul a ales prost, dar încercă să acopere cât poate. Dacă nu ar închiria salonul mare pentru petreceri nu ar reușii să facă reclama necesară ca să strângă bani pentru a compensa.
Îmi scapă un oftat și privesc gaura abătută. Dacă mai trăia și altcineva din familia mea, ar fi fost încă reședință, nu casă la un pas de prăbușire. Tresar imediat ce aud voci venind de la parter. Era directorul și părea că discută cu alte două persoane, amândouă bărbați. Aveau voci groase și ușor răgușite, cel puțin unul dintre ei. Înainte să realizez că mă uitam în gol spre scări, așteptând să văd cine venea, Sylvia mă trage repede într-o încăpere secretă să nu fim prinse.
- Dumnezeule mare! Asta de unde a apărut? Nu era aici duminică seara, când am făcut ultimul tur. se aude vocea tristă a directorului. Îți puteai da seama după tonul lui că nu avea cum să reconsolideze clădirea.
- Lemnul e destul de  șubred, având în vedere că nu s-a umblat deloc la clădire. Era suficient să treacă un șobolan și o asemenea gaură ar fi apărut. Actualul investitor nu vă dă bani și pentru clădire, domnule? întreabă unul dintre bărbați. Are o voce suavă și foarte familiară. Îmi era cunoscută vocea, prea cunoscută.
- Domnișorule Klauss, nici măcar întreținerea mobilierului nu e asigurată complet de actualul investitor. Sunt nevoit să închiriez salonul mare ca să pot să mențin mobilierul autentic intact.
Klauss? Cunoșteam pe cineva Klauss. Când eram copilă, sora mea mai mare era logodită cu… cu… cu Sebastian Klauss. Era foarte prezentabil și arăta și bine. Și acum îi am chipul în minte. Avea o piele rozalie, aproape ca de bebeluș, părul blond și tuns scurt mereu îi stătea aranjat pe spate, iar ochii lui albaștrii te făceau să vrei să-i privești ore în șir. Nu e de mirare că sora mea îl iubea atât de mult. Și el o iubea foarte mult. Timp de câțiva ani, aducea mereu flori la poarta castelului, pentru Elisabeta. Deci, se recăsătorise, de aceea nu mai adusese flori. Sau, poate… el e urmașul fratelui lui Sebastian, deși nu cred. Luka era șaten și avea ochii verzi. Cu siguranță, sunt urmașii lui Sebastian. Cu cine s-o fi recăsătorit? Sper că cu cineva care-l iubea pe el, nu averea lui. În fine, ce-a fost, a fost. Băiatul cu care discuta directorul… pare a fi Sebastian, doar că e altfel îmbrăcat și are părul puțin mai lung. Avea aceiași ochi hipnotizanți, același glas blând și aceeași postură prezentabilă și aristocrată.
Observ lângă tânăr, un alt băiat care semăna puțin cu el. probabil erau frați. Acesta e cam rebel, cu cercel în ureche și în buză, ascultă muzică și nu participă la discuție, deși e foarte atent la ce se discută, îi privea cu interes pe ceilalți doi. Analiza cu atenție fiecare colț și fiecare perete. Strângea din dinți când observa cât de neîngrijită e clădirea. E foarte interesat de clădire, așa cum e și fratele lui. Poate chiar aveau să ne ajute cu ceva bani ca să consolidăm clădirea.
- Înțeleg. O să discut cu tata și o să vă ajutăm noi. Familia noastră a fost în legături bune cu familia Hoffburg. Toți am vrea să vedem castelul reamenajat. Desigur, va rămâne muzeu, dar am vrea să ne permiteți să stăm în seara asta în incinta castelului. E destul de curat pe aici, deși mi-ați spus că nu au acces femeile de serviciu după închidere. Sunt sigur că șoriceii nu au făcut curat aici.
- Da, corect. Este destul de ciudat că e curat pe hol, mai ales că ieri a fost închis. De fapt, de foarte multe ori găsim curățenie marțea, deși nu vine nimeni aici să facă curat. Femeile de serviciu nu au chei, deci nu pot intra. Și nici intrările servitorilor nu mai sunt deschise. Riscam să intre hoții pe acolo.
- Sunt de acord, domnule, dar tavanul si plafonul sunt șubrede și au găuri deja. Oricine e suficient de slab poate intra aici, fără să declanșeze alarmele. Oricum, cine intră, are grijă de castel.
Între cei doi se lasă  liniște mortuară. Aproape că le auzeam respirația. Mă sufoca liniștea asta. Îmi venea să le sar în față și să le zic tot, dar nu puteam. Riscam mult prea mult dacă apăream în fața lor. Mă bucuram că aveau să vorbească cu tatăl lor, ca să doneze banii necesari pentru consolidare. Îmi venea să țopăi de fericire, dar nici asta nu puteam… Urg! Nu plecau mai repede ca să mă bucur și eu?
După încă câteva minute în care au discutat de sumă și de cum se pot vira banii în contul muzeului, au plecat. Oh, stai, a plecat doar directorul. Au rămas cei doi Klauss. Îi privesc cu atenție. Ce aveau de gând să facă…? Mă lipesc mai mult de ușă, ca să aud ce vorbesc.
- Lud, ce zici dacă rămânem peste seară aici? Tata ne-a trimis să ne asigurăm că totul e în regulă aici. Iar faptul că cineva intră în castel noapte nu e deloc în regulă.  spune cel rebel. Deci Ludwig îl cheamă… Ce nume frumos are...
- Da, știu, Rodderich. Dacă te face să te simți mai bine, o să rămânem peste noapte. Totuși, nu consider că o persoană care are grijă de castel e o amenințare. E un ajutor.
- Mereu ai fost milos și prost. L-ai ascultata pe tata orbește și ce-ai realizat? Ai 23 de ani și nu știi ce-i aia viață.
- Mai bine așa, decât să mă cert cu tata zilnic că risipesc banii.
- Hai scutește-mă! Eu mă distrez, nu ca tine. Nu stau după tata, să văd cum face și ce face. Am văzut lumea, nu am stat în casă.
- Las-o baltă! Nu vreau să încep ar polemici și dispute cu tine. Nu rezolvăm nimic mai rău ne distanțăm.
- Perfect. Mă duc să aduc bagajele din mașină. Caută o cameră locuibilă.
Ce? Stau peste noapte? Oh, doamne, oh doamne! Nu e bine! Nu e bine! Dacă cotrobăiau prin castel aveau să găsească pasajele și ajungeau în camerele noastre. Trebuia să mă asigur că nu găseau camerele. Trebuia să-i țin departe de tuneluri. Aveam de lucru în seara asta.
Îl urmăresc pe Lud, să văd ce cameră alege. Era camera alor mei… aveau să doarmă într-un pat? Amândoi? Profit că lasă ușa deschisă și mă strecor în dulap. Trebuie să-i urmăresc nu am altă alternativă. Aștept câteva minute și apare și al doilea cu două genți sport în mâini. Se instalează în cameră, apoi ies. Îi urmez câteva secunde mai târziu până în holul mare. Ce aveau de gând să facă? Să fie și ei ghizi? Asta ar fi interesant. Ei nu știu nimic despre familia mea. De când am „murit”, familia Klauss nu a mai avut legături cu noi. Ce puteau știi niște tineri despre o familie de mult moartă și neprecizată în cărțile de istorie?
Îi urmăresc toată ziua. Era să mă dau de câteva ori de gol. Tot ce au făcut a fost să se certe. Ce mai frați. Unul e delăsător și lasă-mă să te las, iar altul e grijuliu și atent, politicos și foarte sensibil. Chiar mai există băieți așa de sensibili, se pare.
- Uite, este o pictură cu mezina, Anne. Se spunea că era foarte amabilă și mereu își apăra servitoarele.
- De cine?
- De servitori, Rodd. Servitorii casei nu erau foarte educați și când scăpau din strânsoarea contelui le violau pe tinerele servitoare. Așa era pe atunci.
- Deci casele nobililor erau un fel de bordel de pe acum?
- Da, cam așa ceva. Nobilimea nu putea ține sub control toți servitorii, iar servitoarele rămase gravide ori erau date afară, ori stăteau pe lângă cel mai mic din familie. Așa s-a întâmplat cu dădaca lui Anne.
- Tu de unde știi toate astea, Ludwig?
- Din jurnalul stră-stră-străbunicului Sebastian. El a fost logodit cu Elisabeta, sora cea mai mare. Anne era mezina. Sunt pagini întregi scrise despre copilă. Majoritatea sunt năzbâtii făcute de ea. Dar sunt amuzante. De exemplu, i-a pus tatălui ei gem de căpșuni în pantofi și în buzunarele hainei doi pui de șoarece.
Până și pe mine mă bufnește râsul, când îmi amintesc cu a sărit tata ca ars din haină și pantofi. Da, eram obraznică când eram mică. Mereu îi făceam farse tatei. Dar nu se supăra pe mine, doar mă privea puțin serios, apoi râdea și el. Ce naiba, aveam doar 6 ani pe atunci.
Îi urmăresc înapoi în camera. Măcar nu se mai certau, sper. Nu-mi plăcea să-i văd certați. Erau frați. Nu trebuiau să se certe. Nu așa era o familie. O familie se accepta și nu se destrăma, oricât de diferiți ar fi membrii familiei. Nici eu nu semănam cu surorile mele, dar nu ne certam și nu ne aruncam vorbe urâte, ca cei doi. Din trei propoziții, două erau înjurături. Nu înțeleg de ce se ceartă așa. Prind un moment când unul era la baie și altul vorbea la telefon și mă strecor de sub pat în dulap. Nu umblaseră aici, deci nu aveam să fiu descoperită. E aproape de închiderea muzeului, curând o să fiu în alertă mereu. Ia stai… de ce se schimbă? Și eu de ce mă uit la ei? Cum să nu te uiți când în fața ta sunt doi bărbați de cel puțin 20 de ani, care arată al naibii de bine și mai sunt și singuri, pe teritoriul meu? La capitolul corp, clar Rodderich îl întrecea pe Ludwig, dar mezinul avea un aer aristocrat, spre deosebire de mârlănia celuilalt.  Simt cum salivez după ei și-mi șterg gura. Arată prea bine, pentru binele lor. După altă serie de certuri, pe pătură, desigur, se culcă. Vai de capul meu, ce copii sunt. Oameni în toată firea și se bat pentru… pentru o pătură. Oare așa făceam și eu cu Judith? Doamne, sper că nu. Nu-mi mai amintesc cum erau eu si Judith… dar sigur nu eram ca ei doi.
Brusc, ceva mă alertează și mă scoate din minți. Mă străduiesc să rămân calmă, dar simțeam ceva afară. Ceva ce nu era om. Privesc spre ușa camerei. Ceva urma să intre, și presimt că nu o să-mi placă deloc. Ușa se deschide și-și face apariția o doamnă elegantă, destul de frumoasă. Dar nu era om. Era… vampir! Un vampir pur-sânge. Nu mă puteam compara cu ea, dar voia să-i rănească pe cei doi Klauss. Nu trebuia să mă iau de ea, dar nici nu puteam permite să moară cei doi. O privesc cum se aproprie de pat cu pași repezi, dar silențioși. Casc ochii mari când se apleacă spre gâtul lui Ludwig.
- Nu! șoptesc fără să realizez. Nu putea să-i facă asta! Nu lui. Nu lor!
- Ieși, lepădătură! îmi strigă încet pur-sângele. Mă auzise! Nu știam ce să fac. Mâna îmi înghețase pe ușa dulapului. Oh, nu vrei să-l aperi, copilo? întreabă râzând și se apropie și mai mult de gâtul lui Ludwig. Ce să fac? Ce să fac? Nu pot să-l las pradă ei, dar nu am forța necesară s-o alung. M-ar sfâșia în câteva secunde. Ce mă fac?

Castelul Hoffburg:


Anne Hofburg:


Sylvia Sztojanov:
[/i]